Se poate si altfel.

Se poate, daca mie imi ajunge o esarfa sa ma imbrac, o mare in care sa fac baie, un nisip pe care sa stau, un cort in care sa dorm, un sac in care sa visez, carti din bagaj, sare in par, mancare cand imi aduc aminte, sa ma trezeasca soarele la 7 dimineata si sa mi placa la nebunie, o chitara ca sa oftez, o strada pe care sa merg, un singur magazin de cercei, un singur loc din care sa mananc, o noapte in care sa dansez, 3 metri patrati ca sa am totul. Si sa ma uit la miazanoapte sau miazazi si sa cunosc pe cineva. Mi e dor de mare. Imi ajungea.

Daca as trai in Delta.

M ar trezi pescarusii in fiecare dimineata cand marea devine albastra. As iesi afara dintr o cabanuta de paie in care stau cu bunicul meu, care la viata lui a fost marinar si a avut cate o iubita in fiecare port, dar cu toate astea a iubit o numai pe bunica mea. Bunica mea a fost cea mai frumoasa femeie de pe malul marii si toti cei din sat imi spun ca seman cu ea.

Am doar o esarfa in jurul soldurilor, si parul lung despletit pe sani. Algele imi sunt la fel de familiare ca si mainile. Singura strada pe care am cunoscut o e din nisip si singurul semafor (cuvant de care n am auzit) este sa i astept pe barbati sa porneasca cu barca in larg.

Avem o casuta de paie care nu s a daramat la nici un taifun de pana acum. Eu nu am mancat niciodata altceva decat peste si stiu toate speciile, in toate limbile. E singurul lucru cult pe care l stiu, in afara de Legendele Olimpului si de o idee vaga despre Orient.

Am ochii de culoarea marii pentru ca alta culoare nu stiu.

Aici m am nascut si nu o sa mor niciodata pentru ca nu traiesc, sunt doar ceva firesc care respira pe plaja dimineata.

Si cand e furtuna casuta dramatizeaza picaturile, si atunci bunicul descopera in mine ca imi astept vulturul care e mereu pe mare.

Si toata Delta se roaga sa vina dimineata si sa ne trezeasca pescarusii.